Inceput de poveste:
Din cand in cand, dar cu o peridiocitate numai de ea stiuta, isi lua nepotica de mana si o ducea in "cace-mare" (in camera mare unde se tinea zestrea sau tot ce era pregatit cu migala si in ordine pentru momentul in care te duci in lumea celorlalti). Pe patul in care niciodata nu se dormea, langa perete, erau asezate pe toata lungimea patului 2 plapumi. Una de culoare roz si cealalata visinie. Pe plapumi mai erau asezate in forma de triunghi 4 perne si pilota unui bebelus.
"- Doamne, mai Carmen, atat de mica erai cand te-au adus, taica-tu si maica-ta, la mine (facea un semn cu mainile si apoi arata catre plapumioara de copilas). Si uite ce mare ai crescut acum. Nu iti mai vine plapumioara ta. Dar bunica, se gandeste la tine si te intreb care vrei sa fie a ta? Aia roz sau aia visinie?"
- Aia roz, bunica!
- Atunci sa stii de la mine ca plapuma roz este plapuma ta!
Intrebarea cu plapuma roz a fost prezenta de foarte multe ori, pana in ziua in care am primit-o. Ultimele cuvinte au fost: "Plapuma roz lui Carmen!"
De ce nu am avut un alt raspuns? De ce nu am stiut sa spun atunci ca nu este importanta culoarea, ca nu conteaza daca voi avea vreodata plapuma sau nu, daca imi va fi frig sau nu, ca important este ca eu sa primesc cat mai tarziu acea plapuma. La 12 ani nu aveam nevoie de plapuma roz...
Bunica mea draga, cea care m-a crescut, cea care mi-a fost si inca imi mai este idol fara sa depuna cel mai mic efort, cea care m-a invatat in simplitatea ei valorile morale, cea care m-a certat cu privirea mai mult decat cu vorba, cea de care imi era teama sa nu o supar cu prostioarele mele de copil neastamparat.
Ma urasc ca nu am imaginea ei intiparita foarte clar in minte. A plecat de langa mine mult prea repede, la numai 64 de ani ai ei si 12 ai mei. Imaginea cea mai clara din mintea mea de atunci a ramas suferinta tatalui meu si a mea. Cum in durerea lui purta durerea mea si incercarea lui disperata de a ma proteja stiind ca voi suferi cumplit. Cred ca in mare parte, tata se ascundea de el...
Si o singura data pe an, ma simt aproape de ea, o simt langa mine, ii simt mana calda cum ma mangaie, ii simt parca rasuflarea si cum imi sopteste "Ce mare a crescut, Carmen a mea!". E noaptea Invierii Domnului. Pentru mine este Invierea bunicii mele. Nu imi amintesc cand am simtit acest lucru prima data sau cand am constientizat ca se intampla ceva...Nici nu conteaza...
Lacrimi de bucuria "revederii" imi brazdeaza fata in acele momente dar si de tristete. Ma bucur ca o simt si sunt trista ca nu o vad. Dar ma simt bine in amestecul acela de intuneric si lumina si ma impac cu mine insami.
Ajung si anul acesta, ma voi pregati pentru intalnirea cu tine, ne vom vorbi muteste calauzite doar de lumina calda a unei lumanari si de sunetele credinciosilor "Hristos a Inviat, Cu moartea pe moarte calcand, Iar celor din morminte, Viata daruindu-le". Lumari si lacrimi...
Te iubesc si m-am impacat de mult cu gandul ca ai lipsit prea mult din viata mea si ai stat mult prea putin!
