februarie 18, 2020

Cineva a aruncat zarurile destinului




 Gândurile îmi sunt vraiște, mintea încețoșată, privirea pierdută, iar sunetul vocii tale pe modul ”repeat” îmi răsună ca un ecou în urechea internă: "Din păcate pentru noi, zarurile au fost aruncate...".

De pe o altă treaptă a vieții mele aș fi urlat din toți plămânii ”Cine a aruncat zarurile așa? De ce au fost aruncate în acest fel? Ce a avut cu noi viața? De ce, de ce, de ce....?!” Ar fi fost un urlet fără răspunsuri...

Din această treaptă, în care sunt astăzi, încerc să găsesc raspusuri în firul poveștii țesute cu emoții și unde care îmi cutremură și astăzi ființă! Ahhh......vulnerabulitate! Ai venit și încerc să te îmbrățișez!
 
Ultima conversație m-a găsit cu ”garda jos”. Trupul meu bolnav nu a mai putut opune rezistență. Și poate nu a vrut! Mi-a plăcut! Teribil! Te-am regăsit și mă bucură, bucurie umbrită de durerea destinului jucat la barbut de cineva! De noi! De mine și de tine! De ei care ne-au crezut niște copii și s-au împotrivit...de un statut social care nu contează și total irelevenat pentru ceea ce am devenit astăzi...De Dumnezeu pentru că el știe mai bine ”de ce a aruncat zarurile în acest fel”. Dacă ar fi să iau separat cele două zaruri, al meu și al tău, aș putea spune că au căzut pe 6. Uite cum....6:6 ”poarta în casa”. O poartă care astăzi se deschide spre noi. Iar mâna care o împinge spre a o deschide ești tu! Totdeauna ai fost! Deschizi poarta albă a sufletului meu așa cum acum 35 de ani o maleta albă purtată cu gingășie și mândrie de o fetiță cârlionțată cu ochii verzi, jucăușă și mult prea copilăroasă, avea să îți marcheze întreaga existentă! Și ai mai deschis o poartă spre viață unei fecioare neprihănite, dar energice, neînțelese și zvăpăiate! Ai uitat atunci să îi porți și pașii prin poartă. Măcar o perioadă. I-ar fi plăcut să o ții de mână și să îi spui că vei fi acolo când va avea nevoie, că o înțelegi și nu o judeci! Ai deschis poartă și ai dispărut!

Cu mintea unei femei așezate, mă gândesc la toate etapele în care zarul meu s-a întâlnit cu zarul tău! Le-am aruncat, iar în zborul lor prin aer au valsat. S-au învârtit unul în jurul celuilalt căutând sincronizarea, căutând perfecțiunea.....POC! Au căzut...depărtate și nesincronizate! Al meu pe 2, al tău pe cant rostogolisndu-se spre poartă.....și a dispărut! Din nou! Și din nou mi-am dorit să fie 2 și am trăit cu iluzia unei zile în care ne vom sincroniza, ca apoi să îmi arunc zarul pentru 1. Ciudat este faptul că niciodată nu a trebuit să fac foarte multe încercări. Forța și dorință de a trăi realitatea l-a adus din prima pe 1. Și o  poartă prin care am pășit singură!

 De multe ori mă gândesc la Fata Morgana și efectul ei! Tu ești Fata Morgana deșertului meu sufletesc!
 
Acum este la fel....deschizi poarta când ai nevoie să intri și pleci fără să privești ce lași în urmă ta!

Aș vrea ca zarul tău să fie în mâna ta, zarul meu în mâna mea și să le aruncăm în acelsi timp sincronizându-me mișcările! Aș vrea să ai mai mult curaj fără să îți oglindesti lașitatea în mine. Sunt oglindă cum îmi ești oglindă!

Ne oglindim trăirile și emoțiile într-o surdină zgomotoasă!


Cineva a aruncat zarurile destinului

 Gândurile îmi sunt vraiște, mintea încețoșată, privirea pierdută, iar sunetul vocii tale pe modul ”repeat” îmi răsună ca un ecou în ur...