aprilie 20, 2011

Perfectiune


Nu putine au fost momentele cand m-am intrebat de ce nu am actionat atunci sau de ce nu actionez. Ce anume ma retine, care imi sunt temerile? Pana intr-un anumit punct ma luptam cu emotivitatea mea. Da! EMOTIVITATE...:). Apoi am invatat ca face parte din mine, ca este a mea, ca e frumos ca exista, te ajuta si chiar iti da o nota mai "angelica". Suna a lauda de sine? Putin... Si atunci ma intreb "Daca nu eu, atunci cine?". Cine ma cunoaste mai bine decat mine? Poate mama, poate tata, poate copilul meu, dar foarte putin probabil...

Am invatat sa imi accept temerea, sa nu ma mai sperii de ea ca de balaurul cu 7 capate din poveste. Si am descoperit o alta...tendinta mea catre perfectiune. Daca nu stapanesc un lucru foarte bine, daca nu am toate datele, daca nu simt ca este perfect, nu il fac. Si e cumplit...Suntem oameni, gresim, fiecare are modul lui de a percepe perfectiune, fiecare are standardele lui, nu exista "perfect pentru toata lumea". Dar cum fac sa o accept, sa o trec de la stadiu de teorie la practica? Ceva va declansa pana la urma si aceasta temere...Se va produce declicul. Pana atunci insa va trebui sa incep cu lucrurile cele mai marunte din viata mea.

Imi place sa cant, enorm de mult. Ii apreciez foarte mult pe cei care au curajul sa cante la karaoke. Eu cant doar daca stiu o piesa foarte, foarte bine, nu versurile pe care le citesti de pe un ecran, ci linia melodica, inflectiunile, acordurile...Chinuitor sa ai astfel de porniri care iti sugruma frumusetea unui moment, trairea si bucuria...Si sunt mai multe exemple, unele marunte, iar altele...

Cineva a aruncat zarurile destinului

 Gândurile îmi sunt vraiște, mintea încețoșată, privirea pierdută, iar sunetul vocii tale pe modul ”repeat” îmi răsună ca un ecou în ur...