Suflet zidit

Din motive numai de noi stiute ne zidim sufletul. Suntem constienti de ceea ce urmeaza, dar devine un mod de viata sa nu iti iei in calcul emotiile, sa le izgonesti atunci cand apar si devii un "Manole" inversunat. Pui caramida cu caramida de frica de a nu fi descoperit.
Iti perfectionezi atat de bine modul de lucru incat poti castiga premiul la categoria "Zidarul anului".

In general am incredere ca reusesc sa misc cate o caramida din astfel de ziduri. Trebuie doar sa gasesc un locusor pe unde sa ma strecor. Apoi dau din coate subtil pana ajung acolo unde vreau.
Nu il daram, nu schimb nimic, eliberez doar sufletul.

De fiecare data este altfel, fiecare are modul lui de a-l construi.
Si acum este diferit. E perfect cu fata slefuita ca a unui diamant. Stralucirea lui atrage chiar daca e rece. Am incercat sa caut caramida mai slaba, sa pun mana, dar mi-a alunecat.

Ma simt ca un arheolog care descopera dupa o harta zidul ce il va duce catre o comoara bine ascunsa. Aceeasi concentrare, aceeasi grija de a nu gresi pentru ca orice miscare nepotrivita ii poate aduce "moartea".

E aparat de capcane. Daca nu nimereste caramida care ii va deschide drumul, mii de sageti ii vor strapunge trupul. Un pas gresit si gata...se va deschide abisul. Renuntare? Exista si aceasta varianta. Dar provocarea e prea mare.
Si nici nu are foarte multe mijloace la indemana, este singur si nu face altceva decat sa analizeze structura. Undeva exista o fisura. Trebuie sa fie!

In tot acest timp sper sa nu mi-l zidesc de tot pe al meu...construiesc la el in fiecare zi, chiar daca pe alocuri mai cade cate o caramida.

Sa incerci sa patrunzi intr-un zid in timp ce al tau este in constructie....