O zi minunata

Au trecut si Sarbatorile Pascale. M-am bucurat alaturi de parintii mei de cateva zile minunate. Ca in fiecare an, sunt numit "bucatar sef". Ca in fiecare an, merg cu inima impietrita si pregatita pentru un moment pe care il traiesc o singura data pe an, in noaptea de Inviere.
Anul acesta parca a fost altfel fata de ceilalti ani...Chiar am sarbatorit! Am baut pentru prima data mai mult de jumatate de pahar de vin din "capsunica" lui tata, de care el este foarte mandru!E prea sec vinul de butuc. Iar cel rosu nu poti sa il bei cu apa...
Si am ras....Doamne, cat am ras anul acesta. Am ras de tata care, dupa ritualul nostru, se trezeste primul si incepe celebrul spalat cu ou inrosit.
Iar de vopsit, e specialitatea mea, alaturi de pregatirea fripturii de miel.
Si se spala tata de parca ar fi vrut sa isi spele toate pacatele. Numai ca nu si-a dat seama ca acea culoare poate lasa si urme. Si a lasat de nu stia saracul cu ce sa o mai curate. Iar mama, cu o nonsalanta iesita din comun...."cu clor draga se duce!".
Ce fata a facut saracul om..."cum cu clor?. Pe fata?".
Pe chip i se citea disperarea, iar eu si mama abia daca ne puteam abtine sa nu explodam intr-un ras isteric.

A fost demential, o zi care inca de dimineata si-a anuntat minunatia. Iar daca nu am reusit sa fixez culoarea rosie pe oua, la friptura de miel mi-am intrecut propriul record gastronomic.

Perfectiune

Nu putine au fost momentele cand m-am intrebat de ce nu am actionat atunci sau de ce nu actionez. Ce anume ma retine, care imi sunt temerile? Pana intr-un anumit punct ma luptam cu emotivitatea mea. Da! EMOTIVITATE...:). Apoi am invatat ca face parte din mine, ca este a mea, ca e frumos ca exista, te ajuta si chiar iti da o nota mai "angelica". Suna a lauda de sine? Putin... Si atunci ma intreb "Daca nu eu, atunci cine?". Cine ma cunoaste mai bine decat mine? Poate mama, poate tata, poate copilul meu, dar foarte putin probabil...

Am invatat sa imi accept temerea, sa nu ma mai sperii de ea ca de balaurul cu 7 capate din poveste. Si am descoperit o alta...tendinta mea catre perfectiune. Daca nu stapanesc un lucru foarte bine, daca nu am toate datele, daca nu simt ca este perfect, nu il fac. Si e cumplit...Suntem oameni, gresim, fiecare are modul lui de a percepe perfectiune, fiecare are standardele lui, nu exista "perfect pentru toata lumea". Dar cum fac sa o accept, sa o trec de la stadiu de teorie la practica? Ceva va declansa pana la urma si aceasta temere...Se va produce declicul. Pana atunci insa va trebui sa incep cu lucrurile cele mai marunte din viata mea.

Imi place sa cant, enorm de mult. Ii apreciez foarte mult pe cei care au curajul sa cante la karaoke. Eu cant doar daca stiu o piesa foarte, foarte bine, nu versurile pe care le citesti de pe un ecran, ci linia melodica, inflectiunile, acordurile...Chinuitor sa ai astfel de porniri care iti sugruma frumusetea unui moment, trairea si bucuria...Si sunt mai multe exemple, unele marunte, iar altele...

"Ana" din zid

O buna perioada de timp am ignorat blogul. Fie din lipsa de timp, fie din cauza inspiratiei, fie nu aveam ce sa spun. De cateva zile intru zilnic si imi citesc ultimele doua postari. Parca as fi in cautare de...habar nu am. Cred ca doar...ma caut...

Am recitit "Suflet zidit" si ma intrebam daca am reusit sa descopar caramida, sa eliberez sufletul din spatele zidului. Cred ca da, chiar daca inca mai am de "sapat" pana la el, pana acolo unde stiu eu ca vreau sa ajung, pana unde imi doresc. Am avut incredere in mine, chiar daca pe alocuri am ezitat si am facut un pas in spate. Dar am stiut de ce il fac.

Am simtit doar ca suflu eliberarii ar putea sa ma arunce foarte mult in spate si cu o putere regenaratoare uimitoare sa se acopere iar. Am intuit delicatetea cu care trebuie sa ma strecor, finetea. Apoi lucrurile au venit oarecum de la sine. Am creat dependenta de a fi acolo in fiecare zi, chiar si pentru o secunda...
Daca am manipulat, da...Dar nu premeditat, nu calculat ca strategie. Ciudat...m-am lasat purtata doar de fata lui slefuita perfect si m-a atras. Fiecare secunda petrecuta in fata lui a creat si dependenta mea de a fi acolo si m-a provocat.

Iar provocarea continua. Vreau sa vad ce este dincolo de zid...

Povestea unei plapumi roz...

Inceput de poveste:

Din cand in cand, dar cu o peridiocitate numai de ea stiuta, isi lua nepotica de mana si o ducea in "cace-mare" (in camera mare unde se tinea zestrea sau tot ce era pregatit cu migala si in ordine pentru momentul in care te duci in lumea celorlalti). Pe patul in care niciodata nu se dormea, langa perete, erau asezate pe toata lungimea patului 2 plapumi. Una de culoare roz si cealalata visinie. Pe plapumi mai erau asezate in forma de triunghi 4 perne si pilota unui bebelus.
"- Doamne, mai Carmen, atat de mica erai cand te-au adus, taica-tu si maica-ta, la mine (facea un semn cu mainile si apoi arata catre plapumioara de copilas). Si uite ce mare ai crescut acum. Nu iti mai vine plapumioara ta. Dar bunica, se gandeste la tine si te intreb care vrei sa fie a ta? Aia roz sau aia visinie?"
- Aia roz, bunica!
- Atunci sa stii de la mine ca plapuma roz este plapuma ta!

Intrebarea cu plapuma roz a fost prezenta de foarte multe ori, pana in ziua in care am primit-o. Ultimele cuvinte au fost: "Plapuma roz lui Carmen!"

De ce nu am avut un alt raspuns? De ce nu am stiut sa spun atunci ca nu este importanta culoarea, ca nu conteaza daca voi avea vreodata plapuma sau nu, daca imi va fi frig sau nu, ca important este ca eu sa primesc cat mai tarziu acea plapuma. La 12 ani nu aveam nevoie de plapuma roz...
Bunica mea draga, cea care m-a crescut, cea care mi-a fost si inca imi mai este idol fara sa depuna cel mai mic efort, cea care m-a invatat in simplitatea ei valorile morale, cea care m-a certat cu privirea mai mult decat cu vorba, cea de care imi era teama sa nu o supar cu prostioarele mele de copil neastamparat.

Ma urasc ca nu am imaginea ei intiparita foarte clar in minte. A plecat de langa mine mult prea repede, la numai 64 de ani ai ei si 12 ai mei. Imaginea cea mai clara din mintea mea de atunci a ramas suferinta tatalui meu si a mea. Cum in durerea lui purta durerea mea si incercarea lui disperata de a ma proteja stiind ca voi suferi cumplit. Cred ca in mare parte, tata se ascundea de el...

Si o singura data pe an, ma simt aproape de ea, o simt langa mine, ii simt mana calda cum ma mangaie, ii simt parca rasuflarea si cum imi sopteste "Ce mare a crescut, Carmen a mea!". E noaptea Invierii Domnului. Pentru mine este Invierea bunicii mele. Nu imi amintesc cand am simtit acest lucru prima data sau cand am constientizat ca se intampla ceva...Nici nu conteaza...

Lacrimi de bucuria "revederii" imi brazdeaza fata in acele momente dar si de tristete. Ma bucur ca o simt si sunt trista ca nu o vad. Dar ma simt bine in amestecul acela de intuneric si lumina si ma impac cu mine insami.

Ajung si anul acesta, ma voi pregati pentru intalnirea cu tine, ne vom vorbi muteste calauzite doar de lumina calda a unei lumanari si de sunetele credinciosilor "Hristos a Inviat, Cu moartea pe moarte calcand, Iar celor din morminte, Viata daruindu-le". Lumari si lacrimi...

Te iubesc si m-am impacat de mult cu gandul ca ai lipsit prea mult din viata mea si ai stat mult prea putin!