Din motive numai de noi stiute ne zidim sufletul. Suntem constienti de ceea ce urmeaza, dar devine un mod de viata sa nu iti iei in calcul emotiile, sa le izgonesti atunci cand apar si devii un "Manole" inversunat. Pui caramida cu caramida de frica de a nu fi descoperit.
Iti perfectionezi atat de bine modul de lucru incat poti castiga premiul la categoria "Zidarul anului".
In general am incredere ca reusesc sa misc cate o caramida din astfel de ziduri. Trebuie doar sa gasesc un locusor pe unde sa ma strecor. Apoi dau din coate subtil pana ajung acolo unde vreau.
Nu il daram, nu schimb nimic, eliberez doar sufletul.
De fiecare data este altfel, fiecare are modul lui de a-l construi.
Si acum este diferit. E perfect cu fata slefuita ca a unui diamant. Stralucirea lui atrage chiar daca e rece. Am incercat sa caut caramida mai slaba, sa pun mana, dar mi-a alunecat.
Ma simt ca un arheolog care descopera dupa o harta zidul ce il va duce catre o comoara bine ascunsa. Aceeasi concentrare, aceeasi grija de a nu gresi pentru ca orice miscare nepotrivita ii poate aduce "moartea".
E aparat de capcane. Daca nu nimereste caramida care ii va deschide drumul, mii de sageti ii vor strapunge trupul. Un pas gresit si gata...se va deschide abisul. Renuntare? Exista si aceasta varianta. Dar provocarea e prea mare.
Si nici nu are foarte multe mijloace la indemana, este singur si nu face altceva decat sa analizeze structura. Undeva exista o fisura. Trebuie sa fie!
In tot acest timp sper sa nu mi-l zidesc de tot pe al meu...construiesc la el in fiecare zi, chiar daca pe alocuri mai cade cate o caramida.
Sa incerci sa patrunzi intr-un zid in timp ce al tau este in constructie....
august 04, 2010
iunie 14, 2010
Agonie si extaz
Gandurile imi sunt amestecate, trairile deasemenea. Starile pe care le am sunt confuze. Acum ma bucur si in urmatoarea secunda ma cuprinde tristetea.
Increderea in cei din jurul meu imi este, iar, pusa la incercare. De multe ori mi-am spus ca va trebui sa incerc sa fiu mult mai rezervata si sa nu ma mai entuziasmez din...
Instabilitate emotionala, acesta ar fi diagnosticul. Imi linistesc sufletul zdruncinat de asteptare ascultand balade. Nimic altceva nu ma poate linisti, nimic nu imi neutralizeaza mai bine starea pe care o am.
Agonie si extaz......asta este ceea ce traiesc acum. In mare parte sunt responsabila de ceea ce mi se intampla. Chiar asi putea spune ca sunt in procentaj maxim responsabila.
Mi-am dorit asta oare? Intr-o proportie destul de mare a fost o conjuctura favorabila. Nu am ramas fara cuvinte, nu am fost impresionata asa cum cred ca au gandit ceilalti. Nu a fost o favoare....nu mi-am facut o favoare. Daca asteptarile au fost altele, nu mai depinde de mine. Efectul produs nu a fost nici pe departe cel asteptat. Indiferent cum ne numim, nu suntem altceva decat purtatorii unui nume. Diferenta o face atitudinea cu care il porti.
E ca in fashion....o haina are valoare prin atitudine. Suntem imbracati intr-un nume. Cand ne dezbracam suntem doar oameni cu valori, cunostinte, carisma.....
Am avut o revelatie! Cat de mult isi poate pune accentul asupra mea inteligenta. Stiam acest aspect, dar nu am vrut sa il urc chiar pana la gradul de principiu.
M-am linistit! Lucrurile vor decurge simplu fara complicatii inutile. Pragmatismul meu a invins si de data aceasta ca de fiecare data. Un prieten mi-a spus la un moment dat ca am "inteligenta tehnica" care ar fi specifica barbatilor. M-a flatat acest lucru. Insa, de cele mai multe ori spun ca "femeie desteapta si Mos Craciun nu exista". In cel mai rau caz o femeie reuseste pentru o perioada de timp sa se identifice cu Mosul.
Increderea in cei din jurul meu imi este, iar, pusa la incercare. De multe ori mi-am spus ca va trebui sa incerc sa fiu mult mai rezervata si sa nu ma mai entuziasmez din...
Instabilitate emotionala, acesta ar fi diagnosticul. Imi linistesc sufletul zdruncinat de asteptare ascultand balade. Nimic altceva nu ma poate linisti, nimic nu imi neutralizeaza mai bine starea pe care o am.
Agonie si extaz......asta este ceea ce traiesc acum. In mare parte sunt responsabila de ceea ce mi se intampla. Chiar asi putea spune ca sunt in procentaj maxim responsabila.
Mi-am dorit asta oare? Intr-o proportie destul de mare a fost o conjuctura favorabila. Nu am ramas fara cuvinte, nu am fost impresionata asa cum cred ca au gandit ceilalti. Nu a fost o favoare....nu mi-am facut o favoare. Daca asteptarile au fost altele, nu mai depinde de mine. Efectul produs nu a fost nici pe departe cel asteptat. Indiferent cum ne numim, nu suntem altceva decat purtatorii unui nume. Diferenta o face atitudinea cu care il porti.
E ca in fashion....o haina are valoare prin atitudine. Suntem imbracati intr-un nume. Cand ne dezbracam suntem doar oameni cu valori, cunostinte, carisma.....
Am avut o revelatie! Cat de mult isi poate pune accentul asupra mea inteligenta. Stiam acest aspect, dar nu am vrut sa il urc chiar pana la gradul de principiu.
M-am linistit! Lucrurile vor decurge simplu fara complicatii inutile. Pragmatismul meu a invins si de data aceasta ca de fiecare data. Un prieten mi-a spus la un moment dat ca am "inteligenta tehnica" care ar fi specifica barbatilor. M-a flatat acest lucru. Insa, de cele mai multe ori spun ca "femeie desteapta si Mos Craciun nu exista". In cel mai rau caz o femeie reuseste pentru o perioada de timp sa se identifice cu Mosul.
Orgolii si ratiuni
11 mai 2010
Este dureros cand orgoliile iau locul ratiunii. Este dureros cand cineva pe care il credeai omul perfect te dezamageste prin atitudini de copil. "M-am suparat pe tine, imi iau jucariile si plec acasa".
Si ne dorim sa schimbam mentalitati, sa aducem un plus de valoarea mediului in care ne desfasuram activitatile. Cum?
Am plecat la drum o echipa, vrem nu vrem un an de zile trebuie sa fim echipa! Ce faci cand cineva din cei de langa tine se simte amenintat de unul din exterior care incearca sa ii manipuleze pe ceilalti? Influenta pana unde poate ajunge? Oare pana la coloana vertebrala a fiecaruia?
Imi simt coechipierul demotivat si dezamagit. Dezamagirea s-a vazut pe chipurile noastre aseara, cand timp de 3 ore a trebuit sa gasim cea mai buna decizie. Eram brazdati de incordarea care se simtea in fiecare cuvant rostit. Oboseala a luat locul concentrarii, a tensiunii si a macinarii interioare. Cu cat incercam sa intoarcem cubul pe toate fetele, cu atat mai mult ne scufundam in el si nu mai vedeam nimic lucid. Dintr-o data totul era o nebuloasa plina de intrebari.
"Ce se va intampla pe termen scurt? Ce urmari va avea decizia noastra pe termen mediu si lung? Ne asumam riscul sau nu? Ce este mai bine pentru ceilalti, nu pentru noi?" Intrebari care au primit scenarii si nu raspunsuri. Daca facem asa.....castigam asta..pierdem asta....
Nu mi-au placut niciodata starile conflictuale. Nu am reusit sa le gestionez. Firea mea pacifista s-a situat totdeauna la mijlocul bratului balantei, incercand de fiecare data sa o echilibrez pentru ca nimeni din cei implicati sa nu fie lezat in nici un fel.
Nu vreau sa merg la traininguri de "Managementul conflictelor" pentru a gasi solutiile cele mai bune.
Dar un lucru il stiu cu certitudine.....nu imi plac iesirile si atitudinile copilaresti, de la oameni de la care am foarte mari pretentii si care la un moment dat in viata mea au avut o influenta asupra personalitatii mele, de la care am invatat. Nu imi plac reactiile de tipul "Am reactionat ca un antreprenor!". Nu cred ca exista vreun manual, vreo brosura care sa te invete cum reactioneaza antreprenorii. Iar daca asa reactioneaza.......
Am luat contact cu multe reactii, care mai de care mai nepotrivite, dar multe dintre ele erau legate de activitatea firmei sau decizii care tineau de restructurari, portite de evitare a taxelor si alte minuni din astea.
Acum ma intreb ce este de facut? In barca noastra, unul dintre noi nu va mai vasli alaturi de noi. Este clar pentru mine. Si de ce? Pentru a da satisfactii? Pentru ca cineva din exterior s-a simtit sabotat.....Fuck!
Sunt dezamagita, sunt foarte dezamagita. Caut sa gasesc numai lucrurile bune din ultimii 4 ani, realizarile personale si sa nu ma las influentata de sentimentul care mi-a cuprins toata fiinta. La radul meu, asi dezamagi foarte multe persoane daca m-as retrage acum! Inca nu am spus tot ceea ce am de spus, inca nu am realizat ceea ce mi-am propus!
Este dureros cand orgoliile iau locul ratiunii. Este dureros cand cineva pe care il credeai omul perfect te dezamageste prin atitudini de copil. "M-am suparat pe tine, imi iau jucariile si plec acasa".
Si ne dorim sa schimbam mentalitati, sa aducem un plus de valoarea mediului in care ne desfasuram activitatile. Cum?
Am plecat la drum o echipa, vrem nu vrem un an de zile trebuie sa fim echipa! Ce faci cand cineva din cei de langa tine se simte amenintat de unul din exterior care incearca sa ii manipuleze pe ceilalti? Influenta pana unde poate ajunge? Oare pana la coloana vertebrala a fiecaruia?
Imi simt coechipierul demotivat si dezamagit. Dezamagirea s-a vazut pe chipurile noastre aseara, cand timp de 3 ore a trebuit sa gasim cea mai buna decizie. Eram brazdati de incordarea care se simtea in fiecare cuvant rostit. Oboseala a luat locul concentrarii, a tensiunii si a macinarii interioare. Cu cat incercam sa intoarcem cubul pe toate fetele, cu atat mai mult ne scufundam in el si nu mai vedeam nimic lucid. Dintr-o data totul era o nebuloasa plina de intrebari.
"Ce se va intampla pe termen scurt? Ce urmari va avea decizia noastra pe termen mediu si lung? Ne asumam riscul sau nu? Ce este mai bine pentru ceilalti, nu pentru noi?" Intrebari care au primit scenarii si nu raspunsuri. Daca facem asa.....castigam asta..pierdem asta....
Nu mi-au placut niciodata starile conflictuale. Nu am reusit sa le gestionez. Firea mea pacifista s-a situat totdeauna la mijlocul bratului balantei, incercand de fiecare data sa o echilibrez pentru ca nimeni din cei implicati sa nu fie lezat in nici un fel.
Nu vreau sa merg la traininguri de "Managementul conflictelor" pentru a gasi solutiile cele mai bune.
Dar un lucru il stiu cu certitudine.....nu imi plac iesirile si atitudinile copilaresti, de la oameni de la care am foarte mari pretentii si care la un moment dat in viata mea au avut o influenta asupra personalitatii mele, de la care am invatat. Nu imi plac reactiile de tipul "Am reactionat ca un antreprenor!". Nu cred ca exista vreun manual, vreo brosura care sa te invete cum reactioneaza antreprenorii. Iar daca asa reactioneaza.......
Am luat contact cu multe reactii, care mai de care mai nepotrivite, dar multe dintre ele erau legate de activitatea firmei sau decizii care tineau de restructurari, portite de evitare a taxelor si alte minuni din astea.
Acum ma intreb ce este de facut? In barca noastra, unul dintre noi nu va mai vasli alaturi de noi. Este clar pentru mine. Si de ce? Pentru a da satisfactii? Pentru ca cineva din exterior s-a simtit sabotat.....Fuck!
Sunt dezamagita, sunt foarte dezamagita. Caut sa gasesc numai lucrurile bune din ultimii 4 ani, realizarile personale si sa nu ma las influentata de sentimentul care mi-a cuprins toata fiinta. La radul meu, asi dezamagi foarte multe persoane daca m-as retrage acum! Inca nu am spus tot ceea ce am de spus, inca nu am realizat ceea ce mi-am propus!
Ninsoare de ani peste prieteniei
2 mai 2010
Peter Gabriel & Kate Bush - Don't Give Up
"In this proud land we grew up strong
We were wanted all along
I was taught to fight, taught to win
I never thought I could fail
No fight left or so it seems
I am a man whose dreams have all deserted
I've changed my face, I've changed my name
But no one wants you when you lose
Don't give up
'cos you have friends
Don't give up
You're not beaten yet
Don't give up
I know you can make it good..."
Este ciudat cum te pot cunoaste prietenii...mai bine decat o faci sau o sustii tu. Imi este greu sa ma adun, imi este greu sa accept, imi reneg toate sentimentele.....emotiile, trairile....
Si toate pentru ca anii au lasat urme adanci in suflet, au lasat rani care s-au cicatrizat, dar care dor.
Este prea mult...am pierdut focusarea, am pierdut concentrarea....am fugit departe de tot, de frica etalarii sufletului. E al meu, nu il dau si nu il vand nimanui...Dar ce te faci cand esti descoperit, golit? te ascunzi rusinat, timid cu obrazii colorati de roseata. Sangele circula cu viteza prin vene...capul iti explodeaza, gandurile sunt amestecate, trairile iti sunt malaxate in jocul binelui si al raului. Nu iti doresti sa te stie nimeni, iar daca lucrurile sunt altfel, ochii iti sunt inundati de lacrimile emotiei.
Realizezi ca si anii in care nu te-ai vazut au brazdat, au arat gandurile, sentimentele, trairile si au semanat samanta cunoasterii care acum incolteste. Ninsoarea anilor te topeste de placere, de frumusete. Constati ca emotiile sunt identice, vibrezi de placerea cunoasterii, descoperi cealalta fata a ta din spatele oglinzii.
E minunat! Orgasmul desfatarii iti cuprinde intreaga fiinta si renunti la orice urma de pudoare. Cuvintele vin ca de la sine, vorbesti cu e-ul tau, lacrimezi la auzul cuvintelor tale de pe buzele celuilalt. Asta inseamna prietenie. Noianul de amintiri iti opreste mersul. Ramai acolo. Nu vrei sa faci un pas mai departe pentru a nu pierde momentul. Traiesti cu intensitate maxima. Atingerile si mangaierile sunt calde, placute, plapande. Durearea anilor pierduti dispare. Troiene albe se ridica din fata ochilor deschizand orizontul.....
Confuzia ia locul rationalului. Nu mai stii unde esti, cine esti. Goliciunea trupului epuizat iti este admirata, idolarizata, gustata. Pretuiesti momentul si te lasi purtat de fulgi albi din ninsoare....98, 99, 00....ceata, viscol......04.....intuneric, noapte.....rasare soarele, inteteste ninsoare nu o topeste...09, 10...ce va urma? Habar nu am....
Nu vreau sa stiu mai mult.....Imi cunosti sufletul....imi cunosti sentimentele....ma stii. Mi-ai daruit cate o bucatica din sufletul meu imprimat si exprimat prin cuvintele altora....frumuseatea mea ai pictat-o in culori magice cu lacrimi in ochi si mii de ganduri....
Sa pot intinde mana......
25 aprilie 2010
Am descoperit-o pe Veronica Micle, intr-o carte de poezii din biblioteca parintilor. Imi amintesc si acum. Trebuia sa fac o lucrare despre Eminescu. Erau din subiectele posibile pentru bacalaureat, iar dl Popa, profesor de Limba si Literatura Romana ne anuntase din timp ca teza va avea subiecte posibile.
Si atunci incepea documentarea.
Imi doream sa gasesc ceva despre Eminescu deosebit, altfel fata de ce exista in toate cartile si revistele bibliografice. Pe vremea aceea nu era internetul, google sau alte motoare de cautare.
Singura sursa de cercetare era biblioteca scolii sau cea din dotarea parintilor.
Nu era prima data cand luam la "puricat" cartile. Faceam destul de des inventarul impreuna cu tata, aveam un caiet in care erau notate toate cate existau si toate cate se mai achizitionau in timp. Imi placea sa fac asta, parca eram bibliotecara.
De la tata am invatat sa iubesc cartile, sa am grija de ele si mai ales sa nu le "imprumut". Imi spunea: "Draga mea, dai, n-ai!". Nici acum nu imprumut carti decat foarte rar. Am pierdut multe capodobere din "imprumuturi" (Sora mea era maestra). Si acum sunt foarte grijulie cu paginile pe care le iau ca imprumut de la prieteni.
Mi-a atras atentia o carte mica, invechita, cu paginile ingalbenite, colturile indoite. Pe coperta albastru inchis era scris cu verde, intr-un caracter greu citibil "Veronica Micle". Am luat-o curioasa. Stiam doar ca a fost iubita poetului, ca a avut o viata tumultoasa, plina de neimpliniri, care s-a terminat odata cu cea a marii sale iubiri, ca este inmormantata la Varatec. Dar nu stiam ca a scris versuri sau cu atat mai mult sa fie si publicate.
M-am apucat de citit. Am uitat de ce eram acolo, care era scopul meu. Am citit poezii scrise de ea. Traiam fiecare vers cu o intensitate de nedescris. Imi imaginam ce era in inima ei cand scria. Era modalitatea ei de a-si striga iubirea. Si mi-au ramas ochii pe o poezie! "Sa pot intinde mana". O citisem de cateva ori, incepusem sa o memorez.
Imi amintesc cum am fugit repede, de frica sa nu se stearga cuvintele, versurile sa nu dispara, sa nu se intample ceva cu cartea, cu casa...
Obisnuinta de a nota intr-un carnetel, caiet, pasaje care imi plac, care ma pot inspira mi-a insuflat-o dna profesoara de romana din scoala generala. Multumesc, dna Romaniuc, si acum procedez la fel! Si incerc sa insuflu si copilului meu....
Mi-am gasit carnetelul de notite si am nota-o.
"Sa pot intinde mana s-o pun pe fruntea ta
Incetul la o parte suvitele le-as da,
Senina sa ramaie, curata ca un crin,
Icoana de iubire la care sa ma-nchin.
Dar tu ca un luceafar departe stralucesti,
Abia cate o clipa in cale-mi te ivesti,
Apoi dispari; si-n urma ramai in gandul meu
Vedenie iubita la care ma-nchin eu."
"Veronica Micle - Sa pot intinde mana"
Am descoperit-o pe Veronica Micle, intr-o carte de poezii din biblioteca parintilor. Imi amintesc si acum. Trebuia sa fac o lucrare despre Eminescu. Erau din subiectele posibile pentru bacalaureat, iar dl Popa, profesor de Limba si Literatura Romana ne anuntase din timp ca teza va avea subiecte posibile.
Si atunci incepea documentarea.
Imi doream sa gasesc ceva despre Eminescu deosebit, altfel fata de ce exista in toate cartile si revistele bibliografice. Pe vremea aceea nu era internetul, google sau alte motoare de cautare.
Singura sursa de cercetare era biblioteca scolii sau cea din dotarea parintilor.
Nu era prima data cand luam la "puricat" cartile. Faceam destul de des inventarul impreuna cu tata, aveam un caiet in care erau notate toate cate existau si toate cate se mai achizitionau in timp. Imi placea sa fac asta, parca eram bibliotecara.
De la tata am invatat sa iubesc cartile, sa am grija de ele si mai ales sa nu le "imprumut". Imi spunea: "Draga mea, dai, n-ai!". Nici acum nu imprumut carti decat foarte rar. Am pierdut multe capodobere din "imprumuturi" (Sora mea era maestra). Si acum sunt foarte grijulie cu paginile pe care le iau ca imprumut de la prieteni.
Mi-a atras atentia o carte mica, invechita, cu paginile ingalbenite, colturile indoite. Pe coperta albastru inchis era scris cu verde, intr-un caracter greu citibil "Veronica Micle". Am luat-o curioasa. Stiam doar ca a fost iubita poetului, ca a avut o viata tumultoasa, plina de neimpliniri, care s-a terminat odata cu cea a marii sale iubiri, ca este inmormantata la Varatec. Dar nu stiam ca a scris versuri sau cu atat mai mult sa fie si publicate.
M-am apucat de citit. Am uitat de ce eram acolo, care era scopul meu. Am citit poezii scrise de ea. Traiam fiecare vers cu o intensitate de nedescris. Imi imaginam ce era in inima ei cand scria. Era modalitatea ei de a-si striga iubirea. Si mi-au ramas ochii pe o poezie! "Sa pot intinde mana". O citisem de cateva ori, incepusem sa o memorez.
Imi amintesc cum am fugit repede, de frica sa nu se stearga cuvintele, versurile sa nu dispara, sa nu se intample ceva cu cartea, cu casa...
Obisnuinta de a nota intr-un carnetel, caiet, pasaje care imi plac, care ma pot inspira mi-a insuflat-o dna profesoara de romana din scoala generala. Multumesc, dna Romaniuc, si acum procedez la fel! Si incerc sa insuflu si copilului meu....
Mi-am gasit carnetelul de notite si am nota-o.
"Sa pot intinde mana s-o pun pe fruntea ta
Incetul la o parte suvitele le-as da,
Senina sa ramaie, curata ca un crin,
Icoana de iubire la care sa ma-nchin.
Dar tu ca un luceafar departe stralucesti,
Abia cate o clipa in cale-mi te ivesti,
Apoi dispari; si-n urma ramai in gandul meu
Vedenie iubita la care ma-nchin eu."
"Veronica Micle - Sa pot intinde mana"
De ce
Ma intreb uneori "De ce" si urmeaza "?", "!", sau "........". Raspunsul vine atunci sau nu. Am invatat in adolescenta ca "niciodata nu raspunzi cu "asa" la intrebarea "De ce". Am retinut ideea.
Odata cu trecerea timpului am aflat ca motivatia este cea care te ajuta sa gasesti un raspuns.
Invat de la cei din jurul meu in fiecare zi. Sa zambesc, sa iubesc, sa traiesc clipa, sa tolerez, sa ma controlez, sa ma redescopar. De ce? Pentru ca iubesc oamenii din jurul meu, ma dedic lor, sunt o voluntara.
Mariana, ma gandesc acum cand scriu acest jurnal. Tocmai am terminat de discutat chestiuni organizatorice. Oare? Vom termina vreodata? :)
Esti un exemplu pentru mine de cel care a gasit raspunsul la intrebarea "De ce" din motivatie. Pentru ca iti doresti sa schimbi ceva, pentru ca ai avut ocazia sa cunosti cel putin 30 de personaje care vor ceea ce vrei si tu. Te-a motivat sa pleci la un drum greu, plin de hopuri (si o stii mult mai bine decat mine), sa ma zapacesti cu firul tau taiat in 16 si toate pentru ca vrei altceva.
Sunt alaturi de tine, te sustin, te ghidez, am facut-o acum, o voi face pana in momentul in care vei spune "stop". Si am sa raspund "a invatat sa mearga singura, s-a desprins, va face pasii bine, decisiv, pe drumul care trebuie".
Abia astept sa te vad facand primii pasi. Sa nu fii speriata, voi mai sta in umbra ta, sa te sprijin in cazul unui dezechilibru. Poate nu ai sa stii ca sunt acolo, poate e mai bine sa nu stii. Decid la momentul oportun. Pana atunci, de ce stau langa tine? Am motivatia mea! (Un altfel de "asa", nu?)
Postare: 24 aprilie 2010
Odata cu trecerea timpului am aflat ca motivatia este cea care te ajuta sa gasesti un raspuns.
Invat de la cei din jurul meu in fiecare zi. Sa zambesc, sa iubesc, sa traiesc clipa, sa tolerez, sa ma controlez, sa ma redescopar. De ce? Pentru ca iubesc oamenii din jurul meu, ma dedic lor, sunt o voluntara.
Mariana, ma gandesc acum cand scriu acest jurnal. Tocmai am terminat de discutat chestiuni organizatorice. Oare? Vom termina vreodata? :)
Esti un exemplu pentru mine de cel care a gasit raspunsul la intrebarea "De ce" din motivatie. Pentru ca iti doresti sa schimbi ceva, pentru ca ai avut ocazia sa cunosti cel putin 30 de personaje care vor ceea ce vrei si tu. Te-a motivat sa pleci la un drum greu, plin de hopuri (si o stii mult mai bine decat mine), sa ma zapacesti cu firul tau taiat in 16 si toate pentru ca vrei altceva.
Sunt alaturi de tine, te sustin, te ghidez, am facut-o acum, o voi face pana in momentul in care vei spune "stop". Si am sa raspund "a invatat sa mearga singura, s-a desprins, va face pasii bine, decisiv, pe drumul care trebuie".
Abia astept sa te vad facand primii pasi. Sa nu fii speriata, voi mai sta in umbra ta, sa te sprijin in cazul unui dezechilibru. Poate nu ai sa stii ca sunt acolo, poate e mai bine sa nu stii. Decid la momentul oportun. Pana atunci, de ce stau langa tine? Am motivatia mea! (Un altfel de "asa", nu?)
Postare: 24 aprilie 2010
Migrare....
Am avut o buna perioada de timp cand aceasta pagina a fost total ignorata. Am si argumente pentru acest fapt. Din anumite motive de siguranta am migrat pe o alta pagina, pe un cont care s-a dovedit a fi fara personalitate. Nu am reusit sa il simt, sa il modelez astfel incat sa imi fie confortabil. Asa ca, m-am intors din hoinareala, precum "Fiul Risipitor" ;)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Cineva a aruncat zarurile destinului
Gândurile îmi sunt vraiște, mintea încețoșată, privirea pierdută, iar sunetul vocii tale pe modul ”repeat” îmi răsună ca un ecou în ur...
-
25 aprilie 2010 Am descoperit-o pe Veronica Micle, intr-o carte de poezii din biblioteca parintilor. Imi amintesc si acum. Trebuia sa fac o ...
-
Nu putine au fost momentele cand m-am intrebat de ce nu am actionat atunci sau de ce nu actionez. Ce anume ma retine, care imi sunt temeril... -
Seara de seara ma refugiez intr-o lume pe care zi de zi incerc sa o inteleg, sa o deslusesc, sa ii gasesc sensul sau raspunsul. Iar in nop...
