octombrie 10, 2011

Un gand pentru ziua de azi


Nu scriu decat atunci cand emotiile imi sfasie trupul. Astazi, o zi frumoasa de toamna, chiar daca e rece, EMOTIE este adjectivul ce caracterizeaza ziua. Inca de dimineata, de la primele ore, telefonul ma atentiona: apel, sms, email.

Zambesc...acum cateva zile am primit un mesaj de la facebook in care eram atentionata ca nu am mai avut activitate de multa vreme. Draga sistem, nu dispera...Astazi am activitate. Si numai pentru 24 de ore profilul meu este public. Sic...

10.10 sau 10/10...ziua in care mi-am dat seama cat sunt de norocoasa, chiar daca am avut momente cand am trait cu impresia ca sunt o ghinionista ...Un buchet superb de flori primit astazi prin curierat mi-a demonstrat inca o data cat de norocoasa sunt. Ca sunt in preajma unor oameni minunati care imi sunt dragi cu totii, pentru care am investit si am sa mai investesc. Acolo este locul meu, acolo imi place sa fiu, acolo imi place sa ma perfectionez, acolo am dat tot ce a fost mai bun din mine. O surpriza placuta care mi-a taiat respiratia pentru o clipa. Mesajul era unul din suflet: "Draga Carmen, La multi ani cu sanatate si impliniri! Gandurile noastre sunt astazi catre tine! Colegii tai din JCI Iasi". "Multumesc" este prea putin...

Dintre toate cifrele de la 0 la 9, lumanarea din tort va fi 0. Eu stiu de ce si chiar pot cita o celebra reclama "Prietenii stiu de ce!". Dar azi nu ma gandesc... Azi ma bucur ca in fiecare zi, azi am energie la fel ca ieri. Azi ma simt minunat...

"Cei nascuti astazi sunt extrem de agili si analitici. An dupa an ei vor demonstra ca sunt capabili sa asigure o functionare linistita a afacerii lor, familiei sau organizatiei. Modalitatea in care gandesc administrarea problemelor poate fi de incredere. Persoanele nascute pe data de 10 octombrie sunt cele pe care te poti baza atunci cand o incercare va esua. Rabdatori, dar fara sa isi piarda timpul prea mult, ei pot indrepta lururile si le pot repune in functiune. Cei nascuti astazi nu sunt doar capabili sa ia anumite probleme de la zero, ci sa le si indrepte (uneori abordand o maniera destul de drastica). Sunt persoane pe care te poti baza atunci cand o incercare va esua.

Generos cu afectiunea, nu se pazeste atat de temeinic in acest sens, uneori devenind extravagant din punct de vedere emotional. Extrovertit, intens si poate fi extrem de imaginativ, dar in acelasi timp si extrem de romantic.

Persoanelor nascute pe data de 10 octombrie le place sa tinda in primul rand spre lucrurile esentiale. In acest sens ei sunt niste ganditori logici. Nu sunt genul de oamani care isi risipesc energia. Se descurca mai bine cand isi permit sa experimenteze o gama mai vasta de sentimente si sa aprofundeze ceea ce inseamna increderea in iubiti si prieteni. Echilibrul intre a da si a lua in toate aspectele vietii este probabil cea mai importanta lectie pe care o pot invata."

Tocmai a iesit soarele. O raza discreta imi brazdeaza fata printre geamurile deschise. Azi soarele imi zambeste si eu ii zambesc lui...

august 27, 2011

24 de ore...

"Tot ce-i rau o sa treaca..." a devenit in ultimele 24 de ore un motto pentru mine. Ma simt lipsita de sensibilitate, de emotie...Ma simt goala din acest punct de vedere! Eu nu am fost asa...Eu nu sunt asa...Dar poate ca esenta mea a iesit la suprafata. Cine stie?

Exista momente in viata fiecaruia dintre noi cand parca ne reorganizam managementul. E ca intr-o situatie de criza economica...Ce comparatie stupida :). Sa iti compari viata cu o criza economica! Ceva in mecanismul meu nu mai este functional la capacitate maxima? Nu! Sunt doar realista si pragmatica. Am eliminat factorul care m-ar putea "deraia": emotia (sentimentalismul).

In ultimele 24 h m-am redescoperit. Hopul din fata mea m-a determinat sa "gandesc". Mititelul meu neuron...unic si singuratic, acum vrea sa demonstreze ca poate face fata tuturor vicisitudinilor la care este supus. Are o forta incredibila, este puternic, este un luptator, nu se lasa doborat cu una cu doua. Si lucreaza...analizeaza, scaneaza, cauta solutii, face strategii. Inca nu a ajuns in punctul in care sa identifice riscurile. Poate si pentru ca nu vrea sa fie niciun risc. Nu trebuie sa fie...

Obiectivul meu de a fi o "soacra acra", de a creste nepotii, de a-i educa perfectionand metoda "mama", de a se juca cu ei, de a le spune povesti adevarate, trebuie sa mi-l ating.Imi doresc atat de mult, incat nu ma poate invinge o nebuna celula care isi face de cap. Si nu o las sa creasca. Nu face parte din categoria "un rau necesar". E mica, am sa fiu o criminala pentru ca o voi ucide cu toate armele din dotare. Parte frumoasa este ca nu voi fi acuzata, vinovata de crima cu premeditare. Nicio instanta nu ma poate judeca, nu ma poate condamna. Nu voi ajunge sa fiu inchisa. Dimpotriva, voi fi libera sa fac tot ceea ce imi doresc cel mai mult: sa fiu o mama nonconformista; sa urmaresc cu al 3-lea ochi evolutia lui Iuli si sa il indrum; sa ma plimb; sa calatoresc; sa fiu activa in societate; sa fiu critica si mereu nemultumita; sa tind catre perfectiune in imperfectiunea mea. Si asta nu este tot...Sau poate ca ar trebui sa fie suficient?

Dar in toata aceasta libertate a mea, EU voi conta. Nu am sa ma mai las pe locul 2 sau mai jos in lista. EU voi deveni universul meu, EU voi fi o prioritate. Nu am sa mai renunt la mine pentru ceilalti. Polii s-au inversat, am devenit "+"...In polaritatea mea "-" = egoism, iar "+" = altruism. Trec dincolo de = egoismul si ii schimb semnul...

24h: am realizat ca sunt o femeie puternica, am incredere in mine si in capacitatile mele, ca sunt pragmatica, rationala. Ca am un mental echilibrat si bine ancorat. Ca vasul numit "Carmen" nu poate fi rasturnat de un val, indiferent de dimensiunea acestuia. Ca am toata energia pozitiva sa rup valul in doua. Sunt pregatita, cu toate panzele sus si vant in pupa, cu o aroganta si infatuare ceve de speriat, oricat de invaziv ar fi acest val. Nu imi pasa. E o provocare si iubesc provocarile.

"Nu-i nimic, toate trec, viata merge mai departe..." ador aceste versuri. "Astazi cad, maine iar ma ridic..."

mai 23, 2011

Give me 5ive

" Nu de putine ori m-am intrebat cand au trecut 5 ani de la prima intalnire a grupului de initiativa.
Eram tineri, idealisti, dornici sa aducem schimbarea in Iasi.
Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri! Ne-am adunat intr-o joi, 26 octombrie 2005, la Bolta Rece. Eram 7 tineri care si-au pus pe hartie obiectivele, si-au asumat responsabilitati interimare si am pornit pe drumul JCI.
Ne-a placut ideea de a crea un club al tinerilor lideri si antreprenori, intr-un oras in care nu se intampla nimic pentru acestia. Stiam de la bun inceput ca va fi greu, ca nu va fi usor, ca fiecare dintre noi va investi timp functie de responsabilitatile zilnice pe care le aveam la antreprenori, angajati, freelanceri...Am aparut ca necesita a vremurilor." Cam asta este prima fila din istoria JCI Iasi pe care am regasit-o astazi, la deschiderea oficiala a JCI Iasi Aniversar si a carei autoare sunt.

26 mai 2006...momentul pe care l-am retrait azi cand am vazut proiectiile unor imagini de atunci!

Am fost coplesita de emotie...Nu exagerez cu nimic cand spun ca lacrimi mi-au brazdat obrazul, chiar si pret de cateva secunde. Mi-am dat seama cat de ciudat este sa fiu acolo unde sufletul meu a ramas impietrit. Eram acolo unde acum 5 ani scriam de zor procesul verbal al primei Adunari Generale statutare, dupa ce ne-am infiintat legal. Timpul nu mai conta. Chiar radeam cu unii dintre colegii mei ca timp de 5 ani am stat la aceeasi usa...

Oare? Zambesc acum cand imi amintesc...5 ani! Putin, multi, nu stiu. Dar cu ceritudine stiu ca indiferent de greselile pe care le-am facut si le voi face, am pus o caramida la temelia a ceea ce astazi este JCI Iasi. O parte din sufletul meu este increstat in zidaria acestei asociatii. Am invatat in 5 ani de la colegii mei, de la oamenii cu care am intrat in contact, am cunoscut oameni minunati, am legat prietenii si amicitii si dincolo de toate aceste lucruri m-am implicat intr-o activitate care mi-a adus cele mai mari satisfactii.

Ne-am amintit...de anul trecut..cum a fost la MTP (MultiTwiningPrograms), de Business 1 la 1, de intalnirea informala a boardului din august 2010 la Piatra Neamt, un weekend, cum nu exista viata dincolo de JCI, cum suna telefonul si anuntam "Sunt la JCI, ajung in 20 minute" (care niciodata nu erau 20 ci cu mult mai multe) si iar suna telefonul, cum ne intalneam la sedinte, la distractii si la cate si cate altele.

A existat un moment cand am vrut sa dau "shift+delete" tuturor informatiilor pe care le am. Nu numai din folderul de 6.23 GB cat si celor din mintea mea. Dar am realizat ca nu vreau. E o parte din viata mea acolo...

"Eu mi-am lasat printre prieteni/O parte din inima mea/ Si caut partea aceea/ Si totdeauna o voi cauta..." cam asta simt acum... Da...o voi cauta, iar misiunea mea inca nu s-a terminat. Cred ca nu am dat tot ceea ce pot, inca nu am invatat suficient, inca nu am ajuns la acel prag in care sa spun "Mai departe de aici nu pot merge". E o provocare si dupa 5 ani provocarea continua. Azi mai mult ca in prima zi cand mi s-a propus sa infiintam JCI Iasi.

Singura nemultumire...mi-ar fi placut ca urmatoarea fila sa fie scrisa de unul din cei 7 de la inceput sau orice alt membru...Dar asta sa fie singura.

"La Multi Ani" JCI Iasi si abia astept petrecerea de vineri seara...Pana atunci, succes celor doua echipe in concursul "Antreprenorul" si felicitari echipei care a realizat un adevarat maraton pentru zilele aniversare "Give me 5ive!". Nu in cele din urma felicitari tuturor care inteleg si simt spiritul JCI si care s-au implicat in acesti 5 ani in toate proiectele care au facut sa fim ceea ce suntem astazi.

"Be better" este sloganul nostru!

mai 08, 2011

Incotro?

Spre ce ne indreptam? Care este scopul nostru? Poate ca stim, poate ca nu stim.....dar cu certitudine exista un moment in viata in care parca din temelii iti sunt zdruncinate toate principiile, valorile si toata credinta.

Intr-un astfel de moment ma aflu acum. Nu stiu cine sunt, nu stiu de unde am plecat si unde vreau sa ajung. Nu stiu cum ma cheama nici cu actul in mana. Nu pot sa citesc pentru ca am orbit. Cineva mi-a spus "porti o greutate in suflet", ai sa scapi de ea, dar va trebui sa mai astepti. Cat, cum, pana unde? Sunt singura care imi pot da raspunsul.

Totul este cuprins de negura durerii. Acea durere care iti sfasie trupul in interior, acea durere care te face sa urli cu disperare in sufletul tau. Mai ai momente cand rabufnesti pe cei care te inconjoara si te eliberezi. Dar e doar un moment...

Solutia vine din tine, e la tine, acesta este raspunsul pe care ti-l da oricine, dar oare numai tu esti unicul detinator? Habar nu am. Si nu imi doresc decat liniste. Oare cum ar fi, la mica publicitate sa ai postat un anunt de genul "Caut liniste. Dau la schimb putin din zbuciumul meu interior" :)

mai 05, 2011

Continuare sau completare?

Ma simt zdruncinata. Toate fiinta mea este zdruncinata. Azi mai mult ca in oricare alta zi... Am invatat cu multi ani in urma sa iau lucrurile ca atare. Am fost invatata, mai bine spus... Incerc sa iau si acum lucrurile ca atare.

Scrumiera incepe sa fie plina. Tigara dupa tigara, iar pachetul e din ce in ce mai gol... Mi s-a facut frig si nu pot sa imi controlez starea. Lupte cumplite se duc intre ratiune si sentimente. Gandurile curg amestecate. Eroare...asa m-a atentionat pentru cateva secunde sistemul. Da "eroare". Nimic parca nu este intamplator...Voi lua si de aceasta data lucrurile ca atare, nu am sa trec dincolo de limita rationalului, chiar daca mi-ar fi placut ca lucrurile sa fie, chiar si o secunda, pentru mine. Doar un gand, pret de o fractiune de secunda. Dar nu, mi se pare imposibil. Nu Eu!

Cu cat ma gandesc mai bine cu atat imi spun "E mult mai bine asa, NU trebuie sa fie pentru mine!". Versurile imi suna in urechi, iar amintirile imi chinuie sufletul. Imagini mi se scurg rapid prin fata ochilor. Un film ce ruleaza cu o rapiditate ametioare. Cadru dupa cadru, pelicula dupa pelicula, ca intr-un film cu diapozitive imaginilie se succed si privesc uimita...Oare e adevarat? Sau este doar ceva ce ne place foarte mult? Chiar si asa, se spune ca atunci cand ne place ceva, in spate exista ceva anume de care ne legam...Ne place cu un motiv anume...

M-am oprit pentru cateva minute. Caut diapozitivul care sa completeze filmul. Si ca fiecare data trebuie sa fie perfect. Continuarea trebuie sa completeze perfect...

aprilie 28, 2011

O zi minunata


Au trecut si Sarbatorile Pascale. M-am bucurat alaturi de parintii mei de cateva zile minunate. Ca in fiecare an, sunt numit "bucatar sef". Ca in fiecare an, merg cu inima impietrita si pregatita pentru un moment pe care il traiesc o singura data pe an, in noaptea de Inviere.
Anul acesta parca a fost altfel fata de ceilalti ani...Chiar am sarbatorit! Am baut pentru prima data mai mult de jumatate de pahar de vin din "capsunica" lui tata, de care el este foarte mandru!E prea sec vinul de butuc. Iar cel rosu nu poti sa il bei cu apa...
Si am ras....Doamne, cat am ras anul acesta. Am ras de tata care, dupa ritualul nostru, se trezeste primul si incepe celebrul spalat cu ou inrosit.
Iar de vopsit, e specialitatea mea, alaturi de pregatirea fripturii de miel.
Si se spala tata de parca ar fi vrut sa isi spele toate pacatele. Numai ca nu si-a dat seama ca acea culoare poate lasa si urme. Si a lasat de nu stia saracul cu ce sa o mai curate. Iar mama, cu o nonsalanta iesita din comun...."cu clor draga se duce!".
Ce fata a facut saracul om..."cum cu clor?. Pe fata?".
Pe chip i se citea disperarea, iar eu si mama abia daca ne puteam abtine sa nu explodam intr-un ras isteric.

A fost demential, o zi care inca de dimineata si-a anuntat minunatia. Iar daca nu am reusit sa fixez culoarea rosie pe oua, la friptura de miel mi-am intrecut propriul record gastronomic.

aprilie 20, 2011

Perfectiune


Nu putine au fost momentele cand m-am intrebat de ce nu am actionat atunci sau de ce nu actionez. Ce anume ma retine, care imi sunt temerile? Pana intr-un anumit punct ma luptam cu emotivitatea mea. Da! EMOTIVITATE...:). Apoi am invatat ca face parte din mine, ca este a mea, ca e frumos ca exista, te ajuta si chiar iti da o nota mai "angelica". Suna a lauda de sine? Putin... Si atunci ma intreb "Daca nu eu, atunci cine?". Cine ma cunoaste mai bine decat mine? Poate mama, poate tata, poate copilul meu, dar foarte putin probabil...

Am invatat sa imi accept temerea, sa nu ma mai sperii de ea ca de balaurul cu 7 capate din poveste. Si am descoperit o alta...tendinta mea catre perfectiune. Daca nu stapanesc un lucru foarte bine, daca nu am toate datele, daca nu simt ca este perfect, nu il fac. Si e cumplit...Suntem oameni, gresim, fiecare are modul lui de a percepe perfectiune, fiecare are standardele lui, nu exista "perfect pentru toata lumea". Dar cum fac sa o accept, sa o trec de la stadiu de teorie la practica? Ceva va declansa pana la urma si aceasta temere...Se va produce declicul. Pana atunci insa va trebui sa incep cu lucrurile cele mai marunte din viata mea.

Imi place sa cant, enorm de mult. Ii apreciez foarte mult pe cei care au curajul sa cante la karaoke. Eu cant doar daca stiu o piesa foarte, foarte bine, nu versurile pe care le citesti de pe un ecran, ci linia melodica, inflectiunile, acordurile...Chinuitor sa ai astfel de porniri care iti sugruma frumusetea unui moment, trairea si bucuria...Si sunt mai multe exemple, unele marunte, iar altele...

aprilie 19, 2011

"Ana" din zid



O buna perioada de timp am ignorat blogul. Fie din lipsa de timp, fie din cauza inspiratiei, fie nu aveam ce sa spun. De cateva zile intru zilnic si imi citesc ultimele doua postari. Parca as fi in cautare de...habar nu am. Cred ca doar...ma caut...

Am recitit "Suflet zidit" si ma intrebam daca am reusit sa descopar caramida, sa eliberez sufletul din spatele zidului. Cred ca da, chiar daca inca mai am de "sapat" pana la el, pana acolo unde stiu eu ca vreau sa ajung, pana unde imi doresc. Am avut incredere in mine, chiar daca pe alocuri am ezitat si am facut un pas in spate. Dar am stiut de ce il fac.

Am simtit doar ca suflu eliberarii ar putea sa ma arunce foarte mult in spate si cu o putere regenaratoare uimitoare sa se acopere iar. Am intuit delicatetea cu care trebuie sa ma strecor, finetea. Apoi lucrurile au venit oarecum de la sine. Am creat dependenta de a fi acolo in fiecare zi, chiar si pentru o secunda...
Daca am manipulat, da...Dar nu premeditat, nu calculat ca strategie. Ciudat...m-am lasat purtata doar de fata lui slefuita perfect si m-a atras. Fiecare secunda petrecuta in fata lui a creat si dependenta mea de a fi acolo si m-a provocat.

Iar provocarea continua. Vreau sa vad ce este dincolo de zid...

aprilie 17, 2011

Povestea unei plapumi roz...



Inceput de poveste:

Din cand in cand, dar cu o peridiocitate numai de ea stiuta, isi lua nepotica de mana si o ducea in "cace-mare" (in camera mare unde se tinea zestrea sau tot ce era pregatit cu migala si in ordine pentru momentul in care te duci in lumea celorlalti). Pe patul in care niciodata nu se dormea, langa perete, erau asezate pe toata lungimea patului 2 plapumi. Una de culoare roz si cealalata visinie. Pe plapumi mai erau asezate in forma de triunghi 4 perne si pilota unui bebelus.
"- Doamne, mai Carmen, atat de mica erai cand te-au adus, taica-tu si maica-ta, la mine (facea un semn cu mainile si apoi arata catre plapumioara de copilas). Si uite ce mare ai crescut acum. Nu iti mai vine plapumioara ta. Dar bunica, se gandeste la tine si te intreb care vrei sa fie a ta? Aia roz sau aia visinie?"
- Aia roz, bunica!
- Atunci sa stii de la mine ca plapuma roz este plapuma ta!

Intrebarea cu plapuma roz a fost prezenta de foarte multe ori, pana in ziua in care am primit-o. Ultimele cuvinte au fost: "Plapuma roz lui Carmen!"

De ce nu am avut un alt raspuns? De ce nu am stiut sa spun atunci ca nu este importanta culoarea, ca nu conteaza daca voi avea vreodata plapuma sau nu, daca imi va fi frig sau nu, ca important este ca eu sa primesc cat mai tarziu acea plapuma. La 12 ani nu aveam nevoie de plapuma roz...
Bunica mea draga, cea care m-a crescut, cea care mi-a fost si inca imi mai este idol fara sa depuna cel mai mic efort, cea care m-a invatat in simplitatea ei valorile morale, cea care m-a certat cu privirea mai mult decat cu vorba, cea de care imi era teama sa nu o supar cu prostioarele mele de copil neastamparat.

Ma urasc ca nu am imaginea ei intiparita foarte clar in minte. A plecat de langa mine mult prea repede, la numai 64 de ani ai ei si 12 ai mei. Imaginea cea mai clara din mintea mea de atunci a ramas suferinta tatalui meu si a mea. Cum in durerea lui purta durerea mea si incercarea lui disperata de a ma proteja stiind ca voi suferi cumplit. Cred ca in mare parte, tata se ascundea de el...

Si o singura data pe an, ma simt aproape de ea, o simt langa mine, ii simt mana calda cum ma mangaie, ii simt parca rasuflarea si cum imi sopteste "Ce mare a crescut, Carmen a mea!". E noaptea Invierii Domnului. Pentru mine este Invierea bunicii mele. Nu imi amintesc cand am simtit acest lucru prima data sau cand am constientizat ca se intampla ceva...Nici nu conteaza...

Lacrimi de bucuria "revederii" imi brazdeaza fata in acele momente dar si de tristete. Ma bucur ca o simt si sunt trista ca nu o vad. Dar ma simt bine in amestecul acela de intuneric si lumina si ma impac cu mine insami.

Ajung si anul acesta, ma voi pregati pentru intalnirea cu tine, ne vom vorbi muteste calauzite doar de lumina calda a unei lumanari si de sunetele credinciosilor "Hristos a Inviat, Cu moartea pe moarte calcand, Iar celor din morminte, Viata daruindu-le". Lumari si lacrimi...

Te iubesc si m-am impacat de mult cu gandul ca ai lipsit prea mult din viata mea si ai stat mult prea putin!

Cineva a aruncat zarurile destinului

 Gândurile îmi sunt vraiște, mintea încețoșată, privirea pierdută, iar sunetul vocii tale pe modul ”repeat” îmi răsună ca un ecou în ur...