Continuare sau completare?

Ma simt zdruncinata. Toate fiinta mea este zdruncinata. Azi mai mult ca in oricare alta zi... Am invatat cu multi ani in urma sa iau lucrurile ca atare. Am fost invatata, mai bine spus... Incerc sa iau si acum lucrurile ca atare.

Scrumiera incepe sa fie plina. Tigara dupa tigara, iar pachetul e din ce in ce mai gol... Mi s-a facut frig si nu pot sa imi controlez starea. Lupte cumplite se duc intre ratiune si sentimente. Gandurile curg amestecate. Eroare...asa m-a atentionat pentru cateva secunde sistemul. Da "eroare". Nimic parca nu este intamplator...Voi lua si de aceasta data lucrurile ca atare, nu am sa trec dincolo de limita rationalului, chiar daca mi-ar fi placut ca lucrurile sa fie, chiar si o secunda, pentru mine. Doar un gand, pret de o fractiune de secunda. Dar nu, mi se pare imposibil. Nu Eu!

Cu cat ma gandesc mai bine cu atat imi spun "E mult mai bine asa, NU trebuie sa fie pentru mine!". Versurile imi suna in urechi, iar amintirile imi chinuie sufletul. Imagini mi se scurg rapid prin fata ochilor. Un film ce ruleaza cu o rapiditate ametioare. Cadru dupa cadru, pelicula dupa pelicula, ca intr-un film cu diapozitive imaginilie se succed si privesc uimita...Oare e adevarat? Sau este doar ceva ce ne place foarte mult? Chiar si asa, se spune ca atunci cand ne place ceva, in spate exista ceva anume de care ne legam...Ne place cu un motiv anume...

M-am oprit pentru cateva minute. Caut diapozitivul care sa completeze filmul. Si ca fiecare data trebuie sa fie perfect. Continuarea trebuie sa completeze perfect...